Am ajuns cu nisipul inca staruind pe picioare, pentru ca nu voise a se desprinde de pe talpi, pentru ca eu nu voisem sa-l alung de sub unghii, asa cum fac alte femei, in dorinta de a lasa senzatia de curatenie. Nu voisem sa-l inlocuiesc cu-n banal lac de unghii, cum nu voisem sa ma desprind de insula mea, de mediul meu, care pentru o clipa avusesem senzatia, chiar convingerea, ca e cel marin. Insa trebuia sa ma intorc in civilizatie din salbaticie, sa-mi implinesc menirea de … „vector informational” al urbei mele, de cetatean serios si stalp de incredere al societatii… Altminteri, ma naucise pana la saturatie multimea ce facea drumul dus-intors plaja-casa cu o precizie de nezdruncinat si intr-o stare vecina cu betia. Vedeam zilnic aceiasi ochi „drogati”, aceleasi chipuri imobile, pe care nu reusea parca sa rasara stralucirea, adancimea gandirii, a gandului inaripat ce te face sa tresari la a sa poezie… Ma naucea pana la revolta, ma agasa, chiar imi agresa la un moment dat inteligenta macinata de arsita.
…
Se lipise de mine foarte tare deoarece la un moment dat strigasem in sine-mi, din toate puterile, intr-o clipa de revelatie: „Peste tot e iubire! Iubirea e peste tot! Dincolo de cuvinte, dincolo de ganduri sau litere, cand totul piere si nu mai ramane nimic, iubirea e cea care supravietuieste!” Inspiram, respiram, expiram, transpiram rostind asta …. ce nebunie!… Iubirea – pretutindeni – si totusi fara a-mi apartine …