Nu cauta… Doar intr-un timp nedefinit ai mai putea gasi iubirea…

Simt ca imi pierd capacitatea de-a ma indragosti. Si ca o capat pe aceea de a iubi la-ntamplare, in jur, tot ceea ce-nseamna “fiinta vie”. E bine? E rau? E rau, as spune. Asta presupune eventualitatea de a-mi rata sansa la … marea iubire.

Am ajuns cu nisipul inca staruind pe picioare, pentru ca nu voise a se desprinde de pe talpi, pentru ca eu nu voisem sa-l alung de sub unghii, asa cum fac alte femei, in dorinta de a lasa senzatia de curatenie. Nu voisem sa-l inlocuiesc cu-n banal lac de unghii, cum nu voisem sa ma desprind de insula mea, de mediul meu, care pentru o clipa avusesem senzatia, chiar convingerea, ca e cel marin. Insa trebuia sa ma intorc in civilizatie din salbaticie, sa-mi implinesc menirea de … „vector informational” al urbei mele, de cetatean serios si stalp de incredere al societatii… Altminteri, ma naucise pana la saturatie multimea ce facea drumul dus-intors plaja-casa cu o precizie de nezdruncinat si intr-o stare vecina cu betia. Vedeam zilnic aceiasi ochi „drogati”, aceleasi chipuri imobile, pe care nu reusea parca sa rasara stralucirea, adancimea gandirii, a gandului inaripat ce te face sa tresari la a sa poezie… Ma naucea pana la revolta, ma agasa, chiar imi agresa la un moment dat inteligenta macinata de arsita.
…
Se lipise de mine foarte tare deoarece la un moment dat strigasem in sine-mi, din toate puterile, intr-o clipa de revelatie: „Peste tot e iubire! Iubirea e peste tot! Dincolo de cuvinte, dincolo de ganduri sau litere, cand totul piere si nu mai ramane nimic, iubirea e cea care supravietuieste!” Inspiram, respiram, expiram, transpiram rostind asta …. ce nebunie!… Iubirea – pretutindeni – si totusi fara a-mi apartine …

Sunt un morman de litere… Dac-as putea sa ma astern in fata ta…

Perceptii interioare

Mi se pare ideal momentul in care reusesti sa nu te mai percepi din exterior, cand reusesti sa nu te mai vezi din afara, sa-ti fii tu – tie insuti – oglinda. Propria oglinda interioara.
Sa spui: “Sunt! Si exist cu-adevarat!” Sa te percepi clar, sa te vezi in oglinda curata. Nevoalat.

***
Daca vrei sa vii inspre lume, sa te deschizi, sa arunci puntea aceea de legatura, atunci e necesar ca mai intai sa te adancesti in tine. Sa parcurgi drumul invers asadar… Altminteri n-are sens sa iti doresti deschiderea, acest demers e fara rost.
Cu cat iti doresti mai mult sa iesi la iveala, cu-atat mai mult trebuie sa te cufunzi in adanc, cu atat mai mult sa fii tu insuti. Altminteri, in loc sa acoperi golul relationarii cu lumea, acesta din urma se adanceste, devenind prapastie tot mai greu de trecut.

Nu pot gasi liniste decat in lucrurile simple. Tulburator de simple, frumos de simple. Inaltator…

Uneori ma simt atat de departe si de straina, dar mi-e mai bine-asa, nici buna, nici rea. Atat de detasata, incat ma intreb ce-i cu mine. Orice frunza, fiecare freamat, imi deschide-nainte o poarta, precum o fasie, parca o alta dimensiune, o alee noua pe care sa o pot lua. Ca si cum ai merge printre valuri de lumina si, dand unul la o parte, ai putea avea surpriza de-a te gasi altundeva.

Ma simt ca un popor fara trecut, fara o istorie, ca un popor care n-are unde se intoarce.

Se cunosc oamenii care au radacini; recunosc acesti oameni dupa un soi de lumina in priviri; atunci cand vorbesc, parca zambesc unui trecut ce este mereu prezent in ei, un loc imaterial pe care-l ingrijesc incontinuu in propriul lor suflet.

Ai ascultat vreodata valurile din tine? Le-ai simtit vreodata zbuciumul? Pentru ca… ce altceva poate fi acea unduire ce te poarta, ce te face – nu stiu cum – sa plutesti prin viata, printre oameni cu un soi de delicatete sau uneori zbucium, de care nu-ti dai seama de unde vine… Ce altceva decat propriile valuri, propria unduire, propriul flux si reflux, propria maree, propria mare, propriile adancuri, propriile lacuri sau propriile izvoare…